Motivul de tăcere

Taci, ţi-aş spune, taci! şi te ascultă,
Lasă-ţi gândul nemijlocitor,
Chiar când simţi că inima-ţi exultă
S-ar putea să simţi al vieţii dor.

Nu-ţi grăbi cuvântul în vorbire
Lasă-i timp de-a se rosti curat,
Şi păstrează-l clar în amintire
Ca să ştii de cumva ţi-i schimbat.

Fii cu ponderare-n judecată,
Fiindcă-o faci după modelul tău,
Însă n-ai să ştii, mai niciodată,
Dacă, ce e rău, e-n toate rău.

Taci, ţi-aş spune, taci! şi ia aminte
La ceea ce spun cei ce-ţi vorbesc,
Ca să înţelegi, nu doar cuvinte,
Ci şi sensuri care le-ntregesc.

Nu porni a crede ce-ţi e vrerea,
Doar de dragul propriei mândrii,
Nu da sfaturi, spune-ţi doar părerea,
Ca să-nveţi mai multe decât ştii.

Stai încă o clipă-n cumpănire
Când ţi-ai vrea să spui destul c-ai stat,
Şi priveşte totul cu iubire
Ca să n-ai nimic de regretat.

Tineri de ieri, tineri de mâine

Ieri, cei tineri, viaţa ne-o croiam,
Încercând să ştim dacă se poate
Să-nvăţăm, principial, din toate,
Să fugim de efemeritate,
Căutând să construim palate,
Vieţii să-i dăm sens tot căutam.

Azi, cei tineri, viaţa şi-o cerşesc...
Înrobiţi de gânduri desfrânate,
Şi-ndemnaţi la fapte deșănţate,
Voitori a creade că se poate
A-nvăţa câte puţin din toate,
Şi-a glumi cu rostul omenesc.

Azi, cei tineri ieri, tot năzuim
Că se poate învăţa din toate,
Că celui ce vrea orice se poate,
Dar o desfrânată libertate
Lasă chiar destine mutilate,
Într-un aparent firesc sublim.

Cei azi tineri, mâine vor trăi
Hăituiţi de marginalitate,
O matură irealitate,
Sigur cât îi va lăsa un "poate"
Pus în faţă, mai mereu, la toate,
Încercând cumva a vieţui.

Argumente de real

Nu ţi-am vorbit de mult, nici nu ţi-am scris,
Te văd gândind că am uitat de tine,
Îţi spui că e firesc, fiindu-mi bine,
Că te-am minţit prin toate ce le-am zis...

N-ai cum să ştii cât timp nimic nu spun,
Găsindu-mi motivaţii de tăcere,
Uitând de viaţa ce, firesc, îşi cere
Clipa ce-i face rostul oportun.

Tu-mi vezi tăcerea şi îi dai un sens,
După fireasca vieţii-nvăţătură,
Punându-i calapod de conjunctură,
Mărunt, firav, normal sau chiar imens...

Dar eu mă ştiu... şi n-am uitat ce-am zis,
Şi-n miez de noapte, când vorbesc cu mine,
În minte-mi vin doar amintiri cu tine,
Şi-adorm, mergând alături şi în vis.

Din întâmplări ce spunem că au fost,
Prin minte multe pleacă-n rătăcire...
Dar n-am uitat a faptelor trăire,
Şi-n trecerea de timp firescul rost...

Mi-e grea putinţă gândul să-l mai scriu,
Tot încercând să ies prin copci de gheaţă,
Însă mi-e dor să-mi fie dor de viaţă,
De-a face timpul miză de pariu.

Nu ţi-am mai scris de mult, nu ți-am vorbit,
Doar las câte un semn spre neuitare,
Sperând mereu că-n ziua următoare
Să-ţi dau de veste că mi-am revenit.

Ca altădată, iar...

Am prins din nou curaj... Ca altădată,
În minte nume nu mai am să-ţi spun,
Că fiindu-mi o lumină, fără pată,
Iubito-ţi spun... Şi nu-i cu sens comun...

Vremuri trecute-au fost, și-au fost ciudate,
Urcuşul s-a sfârşit coborâtor,
Şi întâmplări, de multe ori damnate,
Ne-au aruncat prea brusc în viitor.

Suntem deja, se simte şi se vede,
Pe muchii tăietoare de cuţit,
Ca să găsim motiv de-a ne încrede
În ceea ce ne este hărăzit.

Urmează paşi de fapte cu urmare,
Cu nopţi furate clipelor de vis,
Cu veştile deplin doveditoare
Că totul mai de mult e compromis.

Abia apoi vei fi, din nou, convinsă,
Că-ţi eşti datoare viaţa a trăi,
Şi-a te lăsa de vise iar cuprinsă,
Iubirii dându-i dreptul de a fi.

Atunci vei înţelege consistenţa
Eternităţii formei din cuvânt,
Şi singură vei face diferenţa,
Uitând să mai încerci vânări de vânt.

Îmi vei răspunde, te vei şti chemată,
Te vei dori a faptei prin trăiri
Te vei dori firesc descătuşată,
Pe drumul unor trainice-mpliniri.

Am iar curaj... Şi iar n-am nici o teamă,
Dar ţi-amintesc ce nu ai luat în seamă...

Veste în tăcere

De tine, rar, câte o veste-mi vine
Aştept să-mi spui doar ce mai vrei să-mi spui,
Nici tu nu ştii ce s-a-ntâmplat cu mine,
Şi poate crezi că umblu iar hai-hui...

Nu-ţi e uitată prima noastră noapte,
Cum nici uitat nu-mi este-ntâiul pas,
Motivul spus de-a-ntregul, printre şoapte,
Mereu ţi-l ai şi-l simt, la fel, rămas.

Fără să ştii, ţi-s, uneori, aproape,
Dar, mai tot timpul, timp de mine n-am,
Chiar mă şi tem, de tot, să nu mă-ngroape,
Păcatul renegării lui Adam.

Timide clipe-ţi laşi, în gând, spre mine,
Şi-ţi laşi dorinţa de-a mă vrea amant,
Dar şi pe tine viaţa te reţine
De-a crede-n adevărul relevant.

Ne-am cam întors din drumurile noastre...
Mă-ntreb de mai avem acelaşi ţel,
Dacă visăm aceleaşi nopţi albastre,
Ori dacă, în trăiri, suntem altfel.

Tăcerea mea, îmi spui, că e de vină,
Eu mă găsesc pe mine vinovat,
Încă mi-e greu să-ţi spun că eşti divină,
Când cad din deznădejde în păcat.

Aştept s-aud, din când în când, te tine,
Aştept, ce-i timpul tău, de vrei, să-mi spui...
Încă mai crezi că vei mai fi cu mine,
Că ai dreptate, recunosc, eu ştiu.

Cerință de tăcere

Cuvintele îşi caută să moară,
Se simt schimbate după interes,
Şi folosite des şi tot mai des
Ca just temei a vorbei de ocară.

S-au săturat să-şi piardă din esenţă,
Ca sens să fie vechi, să fie noi,
Să fie născătoare de nevoi,
Mascând nemeritata opulenţă.

Nu se mai vor să fie-n cârdăşie
Cu gândul celor mult prea rar statornici,
Cu cei ce de măriri deşarte-s dornici,
Cu mult prea multa proştilor mândrie.

Îşi vor un drum pe care pot să fugă
Din lumea-n care multe li se cer,
În care îşi au traiul efemer,
Şi incultura crasă le subjugă.

Tot ce-i mai cer, cuprinse de durere,
Uitat fiind al lumii început,
Şi rostul ce de-a pururi l-au avut,
E numai îngroparea în tăcere.