luni, 24 octombrie 2016

Puținul de ne-mpărțit

Iubito, de-mpărţit avem puţine,
Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...

N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.

Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.

Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.

N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.

Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.

Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.

duminică, 23 octombrie 2016

Motivație de fugă

Adun din fugă câteva cuvinte,
În mers grăbit aleg să ţi le spun,
Ca, într-un fel, să îţi aduc aminte
Că depărtării nu mă prea supun.

Prea mult nu stau, chiar de-aş avea motive,
Privirile-mi, cumva, te pot răni,
Iar vorbele de-s prea intempestive
Te drum de deznădejde pot fugi.

Din neştiuta-mi lume vin spre tine,
Şi-am să ajung la ceasul potrivit,
Când spune-vei că viaţa, din ruine,
Un orizont de vis ţi-a zămislit.

Venind din depărtare, din pornire,
Mulţi nume-mi dau de mare călător,
De simplu om, pierdut în rătăcire,
Sau chiar de nărăvit căutător.

Îţi spun câteva vorbe, nu prea multe,
Cu înţeles pe muchii de cuţit
Ca sufletu-ţi să poată să le-asculte
Dar tu să nici nu crezi că ţi-am vorbit.

Ca nevăzut mă vreau când eşti aproape
Chiar dacă ştiu că nu poţi să mă vezi,
Şi-ţi lași, ştrengar, o lacrimă să-ţi scape,
Simţind că-n stele au uitat să crezi.

Pe fugă sunt, dar vin spre tine-n fugă,
Şi am s-ajung când totul va fi clar,
Ca şi răspuns la îndelunga-ţi rugă
De-a fi, spre nemurire, dar din dar.

miercuri, 19 octombrie 2016

Leac fără tăcere

Vreme prea multă m-am lăsat tăcut
Şi m-aţi crezut că sunt cu ochii-n stele
Că nu prea văd că timpurile-s grele,
Că adevărul nu mi-i cunoscut.

Şi poate m-aţi crezut indiferent
La ceea ce în lume se petrece,
La timpul vieţii care grabnic trece
Într-un firesc absurd şi indecent.

E prea adevărat, am vrut să tac,
Ca să privesc mai mult, să văd mai multe,
Şi-am constatat că mulţi nu ştiu s-asculte,
Spunând că au la boala lumii leac.

Am pus oprelişti, gândului, mereu
În aşteptarea clipei viitoare
Ca nu cumva ceva, ce-i nou sub soare
Să n-aibă loc de chiar cuvântul meu.

Tăcut am stat prea mult şi am ajuns,
Să nu mai am tăcerii perspectivă,
Să văd că viaţa-i prea limitativă
Şi omu-și duce viaţa pe ascuns.

Iată, revin, chiar dacă n-aş fi vrut,
Punându-mi înţelesul la vedere,
Că-i adunat în anii de tăcere
Şi amprentat de lungul, greu, trecut.

Se vede clar că nu-i nimic mişcat,
Că nici un pas, în plus, nu-i spre mai bine,
Că tot decade lumea în ruine
Iar adevăru-i parcă renegat.

Văd tot mai mult pe om delăsător,
Ascultător prea mult la cel ce minte,
Şi prea naiv când marile cuvinte
Sunt spuse cu motiv răsunător.

Se duce lumea-n jos şi tot mai jos,
Absurditate-i tot mai tupeistă,
Speranţe... greu s-ar spune că există,
Şi parcă toate ies, mereu, pe dos.

Am tot tăcut, dar, gata, nu mai tac,
Mă dezrobesc de piedici şi măsură,
Că văd pe mulţi cu pumnul pus în gură,
Îmbolnăviţi de-o boală fără leac.

Chiar cei loviţi la rândul lor lovesc
Voindu-se aşa luaţi în seamă,
Fiindu-le de netăcere teamă,
Uitând că numai oamenii vorbesc.

joi, 13 octombrie 2016

Mândrire înspre amăgire

Mai mult ca sigur nu prea ştim nimic
Din tot întregul ce înseamnă viaţa,
Iscăm furtuni crezând că spargem ceaţa
Cu vorbe ce mai mult ne contrazic.

Mereu cităm şi credem că gândim
Minimalismul spus printr-o ruptură,
Ca s-arătăm c-avem şi o măsură,
Când pasul pe călcâi îl răsucim.

Punem dispreţ pe tot ce e greşit
Şi nu-l luăm drept cale de-nvăţare,
Sau doar, ca minim, simpla întâmplare,
Ivită la momentul potrivit.

Credinţei dăm un înţeles suprem,
Dar ne-arătăm ca fără de credinţă,
Stigmatizând conceptul de voinţă
Prin rugăciuni cu sensuri de blestem.

Ne-ntărâtăm când nu e cum vrem noi,
Porniţi fiind mereu de-a contrazice,
Pe cel ce îndrăzneşte să ridice
Ochii spre cer când e spălat de ploi.

Accentuăm mereu simplul cuvânt,
Neacceptând că motivarea e tardivă
Când lenea ne-o dorim meditativă
Şi creatoare de real avânt.

Suntem mereu grăbiţi, nerăbdători,
Ne-nchipuim că ştim ce va urma,
Că ştim cum toate se vor întâmpla,
Mergând pe calea dublelor erori.

Cam asta-i tot... ne lăudăm că ştim,
Chiar dacă viaţa noastră-i drept dovadă
Că amăgirii ne tot dăm ca pradă
Uitând să ne iubim şi să iubim.