sâmbătă, 3 decembrie 2016

Tăină de dor

M-aş apuca să-ţi scriu... Tu nu mai ştii
Nimic din tot ce-nseamnă viaţa mea,
Şi-ţi ai motiv, în noapte să-ntârzii
Gândindu-de la vremuri ce-or urma.

Prin haos mi-a fost drumul ce m-a dus,
Prin valuri de nisipuri mişcătoare,
Spre culmi, ce unii spun că sunt prea sus,
Sau prin adâncuri mult înjositoare.

Ce-am căutat, în felul meu ştiam,
Lăsând în urmă gânduri de mărire,
Ştiut fiind că toamna bate-n geam
Ca să-mi şoptească vorbe de-amăgire.

Păşind pe praguri, am intrat în joc,
Trezit de vântul nopţii-ntunecate
Ca să învăţ că pot să ard în foc
De-mi am orgolii prea nemăsurate.

Şi-am mers mereu cât am avut de mers,
Sfidând principii ce-mi erau impuse,
Spre margine de lume, ori, invers,
Spre vremuri ce păreau deja apuse.

De multe ori credeam că-s rătăcit
Şi-naintarea-mi este o părere,
Dar întâmplarea nu m-a amăgit,
Dându-mi, prin oameni, semne şi repere.

Trăind, m-am definit acelaşi eu,
Căutător de drumuri spre lumină,
Şi-a fost să fiu, reper, la rândul meu,
Făuritor de nopţi cu lună plină.

În haosul atât de indecis,
Am înţeles să merg cu bună ştiinţă
Să îl accept ca dar, de mult, promis
Ca încercare-a mea întru credinţă.

De multe ori mi s-a părut ciudat
Că prea ştiam ce fi-va, ca urmare,
Dar m-am lăsat de vise îndrumat,
Înţelegând că n-am, altfel, scăpare.

Atâţia ani îi văd, prea clar, trecuţi,
Şi, foarte clar, văd zilele pierdute,
Când nu ştiam de ce, necunoscuţi,
Mă-ndrumă către lumi necunoscute.

M-aş apuca să-ţi scriu....E mult de scris...
Şi-mi este greu să tot vorbesc de mine,
Să-ţi spun că tu, deşi te-ai contrazis,
Ai vrut, şi vrei, tot mie-a-mi aparţine.

Sau, poate, nu-ţi mai scriu, recunoscând
Că tăinuiesc un mare dor de viaţă,
Şi m-am decis să-l las să-mi fie gând
Ca să îşi dea ideile pe faţă.

Trecutul e trecut, dar e prezent
În toate câte-s date să se-ntâmple
Ca să arate, clar şi elocvent,
Că, iarna doar, îmi pune alb pe tâmple.

vineri, 18 noiembrie 2016

Sunt tot mai multe, azi...

Sunt tot mai multe, azi, ce greu le spun,
Câteodată cred că-mi e chiar frică,
Deşi eu ştiu că lumea e prea mică,
Deşi nicicum, nicicui, nu mă supun.

Îmi vine greu să ştiu că am un gând
Care, tăcând, îmi dă, cam mult, de furcă,
Care, tăcând, în nerăbdări mă urcă,
Spunându-mi, că-mi trec viaţa, aşteptând.

În mine, tot tăcând, e un război
Pe care deznădejdea-l înteţeşte,
Şi doar speranţa parcă-l mai opreşte
De-a mă-ngropa sub valuri de noroi.

Privind la oameni greu mi-e să accept
Că-şi ţin şi ei cuvintele-n uitare,
Schimbării lor fiind în aşteptare,
Sperând că drumul, astfel, li-i mai drept.

Îşi vor temei, urgent şi radical,
Încorsetându-şi sufletul în minte,
Argumentând că mersul înainte
E mult mai natural când e banal.

Tăcere multă, multă-i peste tot,
Cuvintele sunt seci şi sunt puţine,
Eu, recunosc, să le rostesc nu-mi vine,
Doar caut neputinţei antidot.

Şi nu mă scuz, că eu, ca vremea, tac,
Ştiind că vine, totuşi, timpul de răscoală,
Când, în tăcere, traşi la socoteală
Fi-vor, cu toţii, cei ce se prefac.

joi, 17 noiembrie 2016

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

marți, 8 noiembrie 2016

Omule...

Omule, de-ai vrea a înţelege,
Cât timp nu-ţi este încă dat să mori,
Că după fapte drumul ţi se-alege,
N-ai obosi tot adunând comori.

De n-ai să plângi că împilări prea mute
Pe-al vieţii drum ţi-i dat a întâlni,
Vedea-vei suferinţa ca virtute
Ce sufletul ţi-l poate mântui!

Omule, de-ai reuşi învinge,
Dorinţele ce ţi le ai în trup,
Dat îţi va fi să poţi pe mulţi convinge,
Că prea uşor, de Dumnezeu, se rup!

În trup, dorinţa, deseori şi minte,
Îndeamnă spre plăcerea de frumos,
Justificând alegeri prin cuvinte
Care ascund şi lipsa de folos.

Omule, de şti-vei în iubire
Şi în iertare viața a-ţi trăi,
Calea cea dreaptă înspre mântuire,
Din Ceruri, Domnul, ţi-o va netezi.

Că sunt ei răi sau buni, tu îi iubeşte,
Că doar așa putea-vei minţi trezi,
Şi ai să vezi iubirea cum topeşte
Gheţarii mari din jurul inimii.

Omule, de vei simţi că-n toate,
Pe Dumnezeu, ca-ndrumător, Îl chemi,
Orice vei face şti-vei că se poate
Şi de vrăjmaşi n-ai cum să te mai temi!

De nu vei vrea să-i fii tu împotrivă,
Oprindu-te la simple bănuieli,
Opri-vei şi pe alţii din derivă,
Redându-i dezrobirii din greşeli.

Omule, ţi-e dat numai o dată,
În trup această viaţă să trăieşti,
Nu fi nedrept, n-o face blestemată,
Că nu-i eşti tu stăpân, s-o pedepseşti.

Acasă, sus, în Cer, pe toţi ne-aşteaptă,
Tatăl Ceresc, cel fără de-nceput,
Ce îţi va da, prin judecată dreaptă
Răsplată pentru tot ce ai făcut!

marți, 1 noiembrie 2016

De vise, dor

Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.

De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.

Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?

Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.

Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.

Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.

Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.

luni, 24 octombrie 2016

Puținul de ne-mpărțit

Iubito, de-mpărţit avem puţine,
Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...

N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.

Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.

Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.

N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.

Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.

Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.

duminică, 23 octombrie 2016

Motivație de fugă

Adun din fugă câteva cuvinte,
În mers grăbit aleg să ţi le spun,
Ca, într-un fel, să îţi aduc aminte
Că depărtării nu mă prea supun.

Prea mult nu stau, chiar de-aş avea motive,
Privirile-mi, cumva, te pot răni,
Iar vorbele de-s prea intempestive
Te drum de deznădejde pot fugi.

Din neştiuta-mi lume vin spre tine,
Şi-am să ajung la ceasul potrivit,
Când spune-vei că viaţa, din ruine,
Un orizont de vis ţi-a zămislit.

Venind din depărtare, din pornire,
Mulţi nume-mi dau de mare călător,
De simplu om, pierdut în rătăcire,
Sau chiar de nărăvit căutător.

Îţi spun câteva vorbe, nu prea multe,
Cu înţeles pe muchii de cuţit
Ca sufletu-ţi să poată să le-asculte
Dar tu să nici nu crezi că ţi-am vorbit.

Ca nevăzut mă vreau când eşti aproape
Chiar dacă ştiu că nu poţi să mă vezi,
Şi-ţi lași, ştrengar, o lacrimă să-ţi scape,
Simţind că-n stele au uitat să crezi.

Pe fugă sunt, dar vin spre tine-n fugă,
Şi am s-ajung când totul va fi clar,
Ca şi răspuns la îndelunga-ţi rugă
De-a fi, spre nemurire, dar din dar.