Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.
De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.
Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?
Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.
Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.
Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.
Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu